Am cateodata o stare de melancolie, ma gandesc la copilaria pe care am avut-o, de altfel, frumoasa. Am fost un copil liber, lasat sa-si faca "damblalele", evident fara sa fac mari prostii. Am crescut la tara, undeva la munte. In vremea copilariei mele circulau foarte putine masini, asa ca toata ziua umblat pe drumurile din sat, pe pajisti, nu exista gard sau copac sa nu fi fost urcat de mine. Am cazut din cires, din acelasi cires intr-o singura zi de 3 ori la rand...doar pentru ca eram abitioasa sa ma urc pe o creaga pe care o voiam eu. Cunosteam fiecare poteca, fiecare deal si alergam cat era ziua de mare peste tot. Evident, nu singura, ci aveam cativa cu care mergeam incolo si incoace. Chiar ieri le povesteam colegilor din birou de cum jucam noi "ratele si vanatorul". M-am mirat ca niciunul dintre ei (cu exceptia unei colege) nu stia cum se juca. Ne asezam cu totii in fata portii bunicilor mei, iar unul dintre noi tragea cu mingea, iar noi trebuia sa ne ferim....