Matase Alba

Suna dramatic, nu? Eh, asa credeam si eu ca este cel mai rau lucru, dar se pare ca nu e chiar asa. Ma complac in situatia asta? Nu, cu siguranta nu, insa date fiind circumstantele, momentan nu am alternative. Dar sa o iau cu inceputul... Multi dintre cei/cele care au lucrat cu si alaturi de mine ma cunosc. Stiu cat si cum munceam, cat le ceream, desi nu aveam niciun drept. Credeam ca a sta la serviciu muuult peste program e o normalitate, a te dedica trup si suflet pentru job este obligatoriu, iar a-ti lua concediu e deja un sacrilegiu. Ei, nici chiar asa, dar undeva pe acolo eram. Imi place sa muncesc, imi plac provocarile si lucrurile care rezulta. Astfel ca nu m-am dat inlaturi de la orice tip de munca. Am fost asistenta, dupa ce fusesem director general (in aceeasi companie), am lucrat si in sistemul public, dar si in privat. De muncit mult, am muncit peste tot si am incercat sa fac cat pot pentru reusita. Am mai si esuat, am si castigat! Mi-am dedicat foarte mult timp job-ulu...

De cateva zile ma tot gandesc la cele doua strabunici pe care le-am cunoscut. Da, eram copil, insa imaginea lor mi-a ramas intiparita in minte. Pe una dintre ele mi-o amintesc putin. Eram prea mica, iar ea s-a dus prea repede. Stiu cand bunica, care locuia chiar langa noi, a adus-o sa aiba grija de ea. Era o femeie micuta, usor adusa de spate, slaba si firava. Statea si privea mereu la strada, uimita de tot ce vedea, pentru ca ea, o viata, a trait sus in munti. Cand mai trecea cineva pe acolo si ii dadea binete, era mare eveniment. Era foarte bucuroasa de faptul ca, desi era neputincioasa, putea sa-si vada stranepotii si ca...nu ii furam bomboanele pe care i le lasa bunica intr-un castron (si pe care le descoperise nu demult). Mereu ii spunea mamei ca ne-a crescut cuminti. Mai locuise la altcineva inainte si,probabil, ca acolo i le luau. Pe cealalta strabunica mi-o aduc aminte mult mai bine. Aveam cam 12 ani cand s-a hotarat sa plece dintre noi. Imi placea tare mult de ea, era cald...