Cum am devenit casnica

Suna dramatic, nu? Eh, asa credeam si eu ca este cel mai rau lucru, dar se pare ca nu e chiar asa.
Ma complac in situatia asta? Nu, cu siguranta nu, insa date fiind circumstantele, momentan nu am alternative.
Dar sa o iau cu inceputul...

Multi dintre cei/cele care au lucrat cu si alaturi de mine ma cunosc. Stiu cat si cum munceam, cat le ceream, desi nu aveam niciun drept. Credeam ca a sta la serviciu muuult peste program e o normalitate, a te dedica trup si suflet pentru job este obligatoriu, iar a-ti lua concediu e deja un sacrilegiu. Ei, nici chiar asa, dar undeva pe acolo eram.
Imi place sa muncesc, imi plac provocarile si lucrurile care rezulta. Astfel ca nu m-am dat inlaturi de la orice tip de munca. Am fost asistenta, dupa ce fusesem director general (in aceeasi companie), am lucrat si in sistemul public, dar si in privat. De muncit mult, am muncit peste tot si am incercat sa fac cat pot pentru reusita. Am mai si esuat, am si castigat!
Mi-am dedicat foarte mult timp job-ului. Chiar era sa-mi ratez propria-mi nunta. Mai era fix o luna pana la eveniment, eu nu aveam rochie, in schimb era prin aeroporturi si schimbam avioane (multumesc Cip pentru ajutor!).
Cam asa eram! Bine spus eram.
Dupa aparitia copilului m-am schimbat enorm. Mi-am schimbat atat prioritatile, dar si atitudinea despre viata.
Conteaza atat de mult job-ul? Da, conteaza, mai ales daca il faci cu placere.
De un an si jumatate insa fac alt tip de munca. Inafara de curatenie, spalat, calcat, gatit (pe care le faceam si cand aveam job, insa nu cu atata rigoare), au aparut si altele in peisaj: hranit copil - o intreaga bataie de cap, schimbat scutece, jucat (si e o munca grea, credeti-ma), adormit etc.
Nu e usor sa cresti un copil, e al naibii de greu, mai ales dupa standardele de azi, insa, intr-adevar iti da o satisfactie pe care niciun job din lume nu il poate da.
Nu, n-as fi spus niciodata acest lucru daca nu as fi trecut prin aceasta etapa a vietii. Din afara lucrurile se vad foarte diferit.
Ce fac toata ziua? Muncesc!
Seara cad franta de epuizare, de zici ca am fost la maraton. Si e un maraton in fiecare zi cu un copil in casa. Tu strangi intr-o camera si el face dezastru in jumatate de casa. Cum reuseste? N-am idee, probabil e mai sprinten ca mine.
De exemplu, de dimineata l-am spalat, schimbat, am luat impreuna micul dejun si imi torn cafeaua in ceasca. Oh, de abia asteptam sa iau o gura de cafea si sa stau 5minute pe fotoliu. Ei, serios? Tocmai era alerta de cod brown (facuse no.2). Du-te la baie, reia operatiunea spalat, schimbat. Cand am ajuns la bucatarie, cafeaua se racise. Ce s-o mai incalzesti, ca era durere: trebuia sa citim toate carticelele si cartoanele de cel putin 3ori fiecare, sa mai asezam niste cuburi sau sa pornim masinutele. Si s-a facut ora de gustare. Si ziua continua cu mancat, plimbat in parc, somn, iar mancare, schimbat, spalat etc.
Noroc ca in ultimele 3luni doarme mai bine noaptea. Cand se trezea de 6-7 ori/noapte, eram ca un zombie umblator, nici macar o cafea nu reusea sa ma trezeasca.
Ma plang? Normal ca ma plang. Jumatate de creier de stare de amorteala. Pe cealalta jumatate am mai utilizat-o sa-mi ajut sotul la o lucrare de doctorat. Altfel, cred ca eram pe sistem remote control.
Imi propusesem sa ma duc sa ma angajez voluntar la o biblioteca sau muzeu. Aici chiar au nevoie si sunt in cautare de oameni, insa planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ, astfel ca a picat si planul asta.
Cu ce ma intretin? Pai inafara de evenimentele "mondene", organizate de si pentru sotiile de militari, scaparea mea este lectura. Cand si unde apuc citesc carti online.
Cat va mai dura? Cine stie? Dar cu siguranta inca vreo 2ani.
Supravietuiesc, pentru ca ma adaptez repede!
:)