Matase Alba

Nu putem sa-i intelegem pe oameni, nu avem cum. Si sunt constienta de acest fapt. Si totusi, nu inteleg de ce unii sunt mai altfel. Prin "altfel" incerc sa explic o anumita rautate gratuita. Nu stiu daca o fac chiar din rautate sau asa sunt ei ca oameni. Adica, de ce, spre exemplu, intr-o discutie normala, cordiala, interlocutorului ii place sa faca anumite afirmatii (cu zambetul pe buze) care sa te faca sa te simti incoltit. De ce le place sa te "intepe" gratuit, desi tu esti chiar bine intentionat? De ce atunci cand intarzii la o intalnire (anuntat de dinainte si cu motive bine intemeiate) ti se adreseaza cu "vedeta"? Adica, sigur, da, ai intarziat, dar ai anuntat dinainte, ai si explicat....ce conteaza explicatia pe care o dai, nici nu te asculta. De ce atunci cand, chiar esti obosit, si chiar nu ai chef de nimeni si de nimic, esti catalogat ca fiind "scump la vedere". Serios? Desi omul este nascut ca fiind social, ai si tu nevoie de odihna

L-am vazut aseara, inainte sa se ascunda in intuneric. Era mare, superb, adevarat...era acolo pentru mine, un pic mai sus de linia orizontului, dar se prelungea usor pe linia apei. L-am privit pret de cateva minute si mi-am dat seama ca il ador, ca mi-a fost dor de el, ca mi-a lipsit in toata aceasta perioada, ca aveam nevoie de el. Aveam nevoie sa-l vad dimineata, sa ma incalzeasca cu caldura lui matinala, sa-l simt la ora pranzului cum se revarsa peste tot si toate si sa-l admir spre seara cand isi mai potoleste din nevolnicie. Am simtit ca trebuia sa fie acolo pentru mine. Trebuia sa vina mai devreme, dar probabil ca ceva sau cineva l-a retinut...cu treaba. Hmmm, nu pot sa-l cert pentru ca e El. Dar ii mai arunc priviri piezise din cand in cand. Chiar daca il ador, nu pot sa-l iert de fiecare data cand fuge si se intoarce iar si iar. Repet, l-am vazut aseara in plinatatea lui si l-am admirat. Pret de cateva secunde am uitat de propriul meu sine si m-am lasat pierduta in lumina si

"Sunt furioasa si trista. Stiu ca viata poate fi dura. Dar mai stiu si ca prima regula transmisa de parintii nostri este incapatanarea, vointa, curajul. Ne luptam chiar si atunci cand nu mai exista nici cea mai mica sansa. Nu lasam dusmanul sa preia puterea fara sa spunem nimic. Suntem mandri. Nu abandonam, mai ales la patruzeci si noua de ani. Chiar daca suntem terminati". "Mi-e frica sa ma implic, sa spun "te iubesc" ma ingrozeste. Iubesc publicul unei altei iubiri, in acelasi timp concreta si abstracta. Numai el ma face sa ma simt frumoasa, interesanta, vie. Numai el imi promite clipe de eternitate. Mangaierile si sarutarile lui ma supun cum n-o face nici un alt barbat. El este cea mai mare si mai frumoasa dintre placeri. De la el astept recunostinta". "Pentru a iubi trebuie sa ai timp sa te daruiesti. Altfel, timpul face legea si ii impiedica intotdeauna pe indragostiti sa se iubeasca". "Mi-a fost foarte frica sa scriu

Am impresia ca a merge la opera (fie ea opera, opereta, balet) este un eveniment. Nu cred ca fac parte din generatia anterioara (ca sa zic asa) cand se crea o adevarata aventura si spectacol din a te pregati sa mergi la opera, insa sunt, totusi, de parere ca nu e ca atunci cand mergi sa te plimbi in parc.  Nu stiu, poate gresesc, insa este opinia mea.  N-am mai fost de vreo 3-4 ani la opera din diverse motive pe care nu le enumar aici, insa am fost aseara la spectacolul de balet " Don Quijote".  Am ajuns, cum este regula, cu jumatate de ora inainte si in timp ce asteptam restul grupului am putut sa analizez oamenii care se grabeau sa ajunga la spectacol. Ca de obicei, erau de la varsta de 4-5 ani pana la decanii de varsta ai acestui tip de eveniment. Generatia mai tanara (nu spun ca as fi vreo matura care sa dea sfaturi, insa...) nu mi s-a parut ca acorda vreo importanta spectacolului in sine, baletului sau chiar cladirii in care se afla (si stiti ca si mine ca este supe

" In dimineata asta, prima picatura a cazut pe la noua, cand m-am trezit. Apoi cerul s-a revarsat. Astazi e o zi aniversara. Inutil sa ma uit in agenda ca s-o stiu. Ca in fiecare an, am aprins o lumanare ce tremura in adierea aerului umed. Suntem in 16 mai, si eu, pentru a douazeci si una oara, sunt in doliu. Timpul e in aceeasi stare de spirit. Ultimele zile au fost grele. Eram ostenita. Nu aveam curaj pentru nimic. Senzatia ca sunt lipsita de energie, stoarsa de un turneu lung ". Patricia KAAS - Umbra din vocea mea. Autobiografie Asa incepe cartea. Trist. Care te darama. Vedem cum va fi mai departea, insa inceputul e trist si parca nu-ti mai vine sa citesti mai departe de teama sa nu descoperi despre ea lucruri si mai triste. Mai ales daca iti place cum canta. Povestea continua...

Am primit aceasta carte cu imprumut. M-am apucat de ea intr-o dimineata in metrou, dar dupa 30 de pagini nu parea prea interesanta. Insa vineri dupa amiaza m-am apucat de citit si n-am mai lasat-o in mana pana nu am terminat-o.  Este o carte de numai 280 de pagini, dar care iti da fiori. E putin spus fiori, dupa ce citesti cartea, o inchizi si te uiti pe pereti - pentru ca iti dai seama cata dreptate are. Da, indiferent cat de multi bani ai si indiferent cat de sus esti in ierarhie, pana la urma toti avem acelasi destin: sfarsitul vietii. Si abia atunci, inainte de sfarsit avem marea revelatie: ca nimic nu mai are importanta decat familia si cei dragi. Ne pare rau ca nu am apreciat pana acum timpul petrecut alaturi de ei, ca nu am stiut sa ne bucuram de micile clipe de placere alaturi de ei.  Niciodata nu stim sa apreciem timpul petrecut alaturi de ei si ne dam seama tarziu, cateodata mult prea tarziu. Recomand cu drag aceasta carte, chiar merita citita.