Dragi bunici, iertare!
Se spune ca in viata alegi cum vrei/crezi, faci cum consideri in acel moment, insa important este sa nu ai pareri de rau. Omeneste vorbind, nu ai cum sa nu ai pareri de rau. Zic! Poate altii au alta parere! Si acum sa trec la subiect... Din 4 bunici, doar unul mai traieste si sper sa-l gasesc sanatos cand o sa ma intorc anul viitor. In ultima vreme ma tot gandesc la ei si, evident, am niste remuscari, niste pareri de rau, dar care nu mai pot fi indreptate. E tarziu, e mult prea tarziu. Insa tot nu-mi dau pace. Bunicul din partea mamei a luptat in al doilea razboi mondial, a fost luat ostatic de rusi, a evadat, a trecut Dunarea inot (doua brate) si a ajuns acasa. Avea multe povesti adevarate pe care mi le spunea, pe multe le-am si uitat. Mereu ziceam ca aduc un reportofon sa-l inregistrez si tot uitam. Acum imi pare rau! Cred ca puteam sa scriu o carte din povestile lui: despre viata lui in timpul razboiul, ce a patimit pe timpul comunismului, cum a privit el revolutia si democratia.