Anul ei Sabatic - in lupta cu cancerul

De mult am vrut sa scriu aceste ganduri...
Insa astazi, dupa ce am citit de Simona Catrina (Odihneste-te in pace!), parca mi-a dat un imbold.
S-a facut deja un an si doua luni de cand am primit vestea ca un traznet. N-am stiut ce m-a lovit! Intotdeauna vezi la altii, iti pare rau, insa nu te astepti sa ti se intample tie sau celor apropiati tie.
Era pe la pranz, eram la serviciu si m-a sunat sora mea sa-mi spuna.
Vazusem diagnosticul, ceva in termeni medicali neintelesi, insa nu mi-a venit in gand sa caut pe google, macar. Ea a fost mai isteata!
Am plans in ziua aceea, mult, si in zilele ce-au urmat, de multe ori pe ascuns. Eram praf: insarcinata in 3 luni cu stari de voma, ameteli, nu puteam manca nimic si apoi ASTA.
Simteam ca ma prabusesc, ca ma duc la vale. Incepusem sa plang din orice.
Ea era si mai dezorientata, era intr-o deriva, incerca sa se obisnuiasca cu gandul ca...poate nu o sa mai fie. Noi in jurul ei incercam sa o incurajam si sa ne incurajam pe noi insine. Fiecare in felul sau, plans, tipat, vorbit, calmat...nu ne venea sa credem.
Eu imi repetam in gand, la nesfarsit: E prea tanara, de ce Doamne?
Ma revoltam. Acum cand aveam cea mai mare nevoie de ea, cand si eu urmam sa devin mama...De ce? De ce?
Au inceput cautarile si telefoanele, pentru ca la Fundeni nici nu luam in discutie. Auzisem ca acolo e prapad. Un coleg mi.a dat numarul unei doctorite de la o clinica privata.
Au urmat luni intregi de chin pentru ea. Intai si-a schimbat total regimul alimentar (ajutata de fete-surorile mele), apoi 2 luni de radioterapie (28 sedinte), analize la sange saptamanale, RMN.uri la 2-3 luni.
Parea ca se mai redusese cu 1 mm, insa dupa o pauza (recomandata de medic) de vreo 3 luni- era la loc.
S-a trecut la Planul B - chimioterapia. Se facuse deja toamna. Noi toti eram pe langa ea, ea deja slabise enorm, la a 3-a sedinta de chimio ii era deja foarte rau, iar analizele la sange o luase rau la vale. Dupa tot acest chin suportat, tumoarea nu reactiona. Ne amageam cu gandul ca macar stagneaza, nu creste - speranta moare ultima.
A inceput sa-i cada parul, iar ca femeie, nu e ceva usor de suportat. S.a enervat si s.a tuns, singura, cu masina de tuns. Si.a spus: asta sa fie cea mai mare pierdere.
Intre timp, am nascut un baietel sii ii este tare drag de el - este bunica, un sentiment nobil. Imi zicea: eu traiesc pentru el. Mi se rupea sufletul cand o auzeam, insa imi alungam lacrimile si incercam sa fiu puternica - pentru ea.
Apoi a venit "salvarea" de la un doctor, de la un alt spital privat: operatia. Ne-a prezentat riscuri - foarte mari, sansele de reusita - 50%. Ea era iarasi confuza, nu stia ce sa faca. Ne intreba pe noi. Imi era frica, o frica rece pe sira spinarii de nu puteam sa pronunt.
Ma gandeam: daca face operatia, exista riscul cel mai mare - sa moara, sau sa ramana mutilata ( imi era teama sa nu.i atinga vreun nerv, ceva); sau poate sa se extinda cu repeziciune daca umbla acolo. Pe de alta parte, exista sansa sa si reuseasca operatia. Daca nu se opera, chimio, radio nu mai putea face - doar nu putea sta asa si astepta...sa ce?
Plangeam cu totii si ne era frica. Imi repeta intr-una: ce.o vrea bunul Dumnezeu. Si El a vrut sa fie bine.
Operatia a reusit 100%. Imi amintesc ca m.a sunat sora cea mica, plangea si nu putea vorbi. In acele 2 secunde mi.a inghetat sangele in mine, m.am sprijinit de pervazul ferestrei, priveam in gol si asteptam sa.mi spuna ceva...
Am simtit acele 2 secunde ani, am sperat...
A mai facut 4 sedinte de chimio preventiv. De acum incolo, vom vedea...
A fost un an greu - putin spus greu. A fost pe franghie tot timpul, a simtit cum ii fuge pamantul de sub picioare si se afunda. Insa, cu toate acestea, a gasit puterea de a lupta, de a merge mai departe, pentru cele 3 fiice, pentru nepot(i) si nu in ultimul rand, pentru sot.
A fost Anul ei Sabatic!
Si speram, cu totii...
Sa fie doar atat.