Ratele si vanatorul /// Dude coapte
Am cateodata o stare de melancolie, ma gandesc la copilaria pe care am avut-o, de altfel, frumoasa.
Am fost un copil liber, lasat sa-si faca "damblalele", evident fara sa fac mari prostii.
Am crescut la tara, undeva la munte. In vremea copilariei mele circulau foarte putine masini, asa ca toata ziua umblat pe drumurile din sat, pe pajisti, nu exista gard sau copac sa nu fi fost urcat de mine. Am cazut din cires, din acelasi cires intr-o singura zi de 3 ori la rand...doar pentru ca eram abitioasa sa ma urc pe o creaga pe care o voiam eu.
Cunosteam fiecare poteca, fiecare deal si alergam cat era ziua de mare peste tot. Evident, nu singura, ci aveam cativa cu care mergeam incolo si incoace. Chiar ieri le povesteam colegilor din birou de cum jucam noi "ratele si vanatorul". M-am mirat ca niciunul dintre ei (cu exceptia unei colege) nu stia cum se juca.
Ne asezam cu totii in fata portii bunicilor mei, iar unul dintre noi tragea cu mingea, iar noi trebuia sa ne ferim. Daca te lovea de 3 ori, trebuia sa iesi din joc. Ultimul ramas devenea vanatorul, adica cel care tragea cu mingea. Era tare distractiv si imi amintesc cu placere cum ne amuzam unii de altii. Ca sa nu mai zic ca, din cand in cand, mai iesea bunica la poarta si se distra pe seama noastra, ca...deh, ii bubuiam poarte de zeci de ori pe zi.
Imi mai amintesc ca eram destul de mica (7-10 ani) si undeva langa bucataria de vara a bunicilor (casa noastra este langa cea a bunicilor din partea tatalui) aveam un dud. Cand erau coapte, in fiecare zi ne cocotam pe acoperisul bucatariei si mancam dude. De multe ori ne mai si distram pe acolo si mai calcam apasat sau izbeam cu cate ceva, si atunci ii auzeam pe bunici cu tipau la noi. S-a mai intamplat si zile cand venea bunicul la tata sa-i spuna sa nu ne mai urcam pe acoperis, ci sa stam doar in copac. Ei, si va dati seama ca asta tinea cel mult 3 zile...stiti ca o minune nu tine decat 3 zile.
Am fost un copil liber, lasat sa-si faca "damblalele", evident fara sa fac mari prostii.
Am crescut la tara, undeva la munte. In vremea copilariei mele circulau foarte putine masini, asa ca toata ziua umblat pe drumurile din sat, pe pajisti, nu exista gard sau copac sa nu fi fost urcat de mine. Am cazut din cires, din acelasi cires intr-o singura zi de 3 ori la rand...doar pentru ca eram abitioasa sa ma urc pe o creaga pe care o voiam eu.
Cunosteam fiecare poteca, fiecare deal si alergam cat era ziua de mare peste tot. Evident, nu singura, ci aveam cativa cu care mergeam incolo si incoace. Chiar ieri le povesteam colegilor din birou de cum jucam noi "ratele si vanatorul". M-am mirat ca niciunul dintre ei (cu exceptia unei colege) nu stia cum se juca.
Ne asezam cu totii in fata portii bunicilor mei, iar unul dintre noi tragea cu mingea, iar noi trebuia sa ne ferim. Daca te lovea de 3 ori, trebuia sa iesi din joc. Ultimul ramas devenea vanatorul, adica cel care tragea cu mingea. Era tare distractiv si imi amintesc cu placere cum ne amuzam unii de altii. Ca sa nu mai zic ca, din cand in cand, mai iesea bunica la poarta si se distra pe seama noastra, ca...deh, ii bubuiam poarte de zeci de ori pe zi.
Imi mai amintesc ca eram destul de mica (7-10 ani) si undeva langa bucataria de vara a bunicilor (casa noastra este langa cea a bunicilor din partea tatalui) aveam un dud. Cand erau coapte, in fiecare zi ne cocotam pe acoperisul bucatariei si mancam dude. De multe ori ne mai si distram pe acolo si mai calcam apasat sau izbeam cu cate ceva, si atunci ii auzeam pe bunici cu tipau la noi. S-a mai intamplat si zile cand venea bunicul la tata sa-i spuna sa nu ne mai urcam pe acoperis, ci sa stam doar in copac. Ei, si va dati seama ca asta tinea cel mult 3 zile...stiti ca o minune nu tine decat 3 zile.
Comentarii