O amintire mai trista

Am multe amintiri din copilarie, nu chiar ca Ion Creanga, insa am avut o copilarie fericita. Poate ma mobilizez si mai scriu despre asta.
Dar astazi vreau sa va povestesc ceva ce ma urmareste, nu prea placut si care nu-mi da pace. Poate, asternand aici, cine stie, se elibereaza.
Ca si intro o sa spun, pentru cei care nu stiu, ca la 11 ani am avut nefericitul accident la ochi, ce m-a tintuit mult pe paturile de spitale. Astfel, dupa operatii si medicamente devenisem extrem de anemica (nu eram eu vreo grasa nici inainte) si cu dureri de cap.
Asa ca ai mei s-au consultat cu mai multi doctori si au decis sa ma interneze la Spitalul 9 (nu la nebuni, ceva mai incolo). Asa ca, iata-ma singura, la 13-14 ani, intr-un spital.
Imi amintesc ca mai era o doamna mai in varsta in salon, cam plinuta si care sforaia, iar la un moment dat a mai venit o doamna, dar nu era prea vorbareata, mai mult dormea.
Prima doamna a fost cea care m-a invatat sa-mi spal lenjeria intima si sa o usuc la gratarele de fier de sub pat.
Parintii mei nu puteau sta cu mine, oricum nu era asa mica sa aiba voie mama sa stea; plus ca aveam si doua surori mici acasa.
In timpul zilei nu era nimic de facut si imi placea sa ma plimb pe aleile pline cu castani, sa aud pasarile cum canta. I-am auzit si pe cei de la sectia speciala cum urlau, mi s-a facut frica si n-am mai mers pe acea alee. Dar intr-o zi mi-am facut curaj si am iesit din curtea spitalului printr-o ruptura de gard, am traversat ditamai bulevardul si mi-am cumparat ciocolata de la un magazin. Am fost tare mandra de mine!
In alta zi am gasit la parter o baie cu cada. Eu, fata de la tara ce se spala in balie sau la lighean, facusem o descoperire. Am luat sapun lichid de la chiuveta si am curata cada (cat de bine m-am priceput), apoi am facut o super-baie. Eram in al 9-lea cer: aveam loc sa ma invart, nu ma zorea nimeni sa ma spal mai repede ca urmeaza si altii.
Ma imprietenisem cu niste fete mai mari de la un salon vecin si le-am spus de descoperirea mea.
Hm, nu numai ca nu au fost impresionate, dar m-au avertizat ca nu fusese dezinfectata. M-am gandit la asta, dar tot am mai repetat experienta.
Ma urmareste si acum gandul cat de singura ma simteam. Nu cunosteam pe nimeni, asistentele veneau si plecau, nu te intreba nimeni daca iti e bine - moral, ma refer.
Acum, mama fiind, ma gandesc si cat de greu le-a fost parintilor mei sa ma lase acolo, li s-a rupt inima. Dar ce sa faca, se gandeau ca poate ma fac bine.
Sambata a trecut si o matusa pe la mine. Draga de ea iesise din tura de noapte (asistenta medicala) si a venit pe la mine sa-mi aduca fructe si dulciuri. Stiti cat de mult m-am bucurat, nu neaparat pentru dulciuri (desi, si alea erau bune), cat pentru faptul ca vedeam o persoana cunoscuta.
Da, e putin trista povestea, dar cum spuneam la inceput, o data la ceva timp imi apare in minte si ma tine cateva zile cu gandurile blocate.