Dor de copilarie
Recunosc, n-am fost un copil cuminte.
Desi sunt fata, in copilarie am fost mai baietoasa. Inca de mica imi placea sa explorez. Eu am crescut la tara, intr-o perioada in care foarte putine persoane din sat aveau masina, astfel ca drumurile toate erau ale noastre ale copiilor. Mai mult, nici prea multe garduri nu erau si bantuiam pe toate colinele si toate dealurile. Nu era copac sau gard sa nu fi fost escaladat de mine.
Imi placea sa descopar, sa vad, sa cunosc. Pe de alta parte, reversul medaliei, era faptul ca nu aveam nicio haina intreaga. Mama saraca era disperata ca nu apucam sa le port decat de cateva ori.
Vara, dupa ce se insera, ne placea sa jucam fotbal in zona luminata de la vecinul, care avea un neon afara. Ne prindea si 11 noaptea si nu ne potoleam decat atunci cand parintii nostrii ne strigau, care pe unde, si ne stricau gasca. Insa mereu ne promiteam ca maine o luam de la capat.
Iarna, la noi in sat era o zapada de abia puteai razbi, ca sa ajungem la scoala ne ingropam in zapada pana la brau. Pe de alta parte, cand se mai aseza ne scoateam saniile si faceam trenulete. Nici nu mai stiu de cate ori am cazut prin santuri, cu sania deasupra mea, nici nu mai stiu cate julituri aveam - pe care le descopeream abia cand ajungeam acasa si ne incalzeam. Eram inghetati bocna, rupti de foame, dar nu ne duceam acasa, pentru ca stiam ca nu mai iesim. Eventual, mancam pe la vecini si ieseam iar.
Eram fericiti, nu aveam nicio grija, ne distram si eram copii. Da, eram copii!
Mi se pare oribila iarna aici in Bucuresti. O uratenie de nedescris, copiii abia daca apuca sa se duca cu sania inr-un parc, evident supravegheati de parinti. Nu mai stiu sa se distreze, nu mai stiu ce inseamna copilarie, nu mai stiu cum e sa explorezi fara sa ai macar un parinte in spatele tau tot timpul. Deseori ma gandesc cum o sa creasca copii mei aici...
Desi sunt fata, in copilarie am fost mai baietoasa. Inca de mica imi placea sa explorez. Eu am crescut la tara, intr-o perioada in care foarte putine persoane din sat aveau masina, astfel ca drumurile toate erau ale noastre ale copiilor. Mai mult, nici prea multe garduri nu erau si bantuiam pe toate colinele si toate dealurile. Nu era copac sau gard sa nu fi fost escaladat de mine.
Imi placea sa descopar, sa vad, sa cunosc. Pe de alta parte, reversul medaliei, era faptul ca nu aveam nicio haina intreaga. Mama saraca era disperata ca nu apucam sa le port decat de cateva ori.
Vara, dupa ce se insera, ne placea sa jucam fotbal in zona luminata de la vecinul, care avea un neon afara. Ne prindea si 11 noaptea si nu ne potoleam decat atunci cand parintii nostrii ne strigau, care pe unde, si ne stricau gasca. Insa mereu ne promiteam ca maine o luam de la capat.
Iarna, la noi in sat era o zapada de abia puteai razbi, ca sa ajungem la scoala ne ingropam in zapada pana la brau. Pe de alta parte, cand se mai aseza ne scoateam saniile si faceam trenulete. Nici nu mai stiu de cate ori am cazut prin santuri, cu sania deasupra mea, nici nu mai stiu cate julituri aveam - pe care le descopeream abia cand ajungeam acasa si ne incalzeam. Eram inghetati bocna, rupti de foame, dar nu ne duceam acasa, pentru ca stiam ca nu mai iesim. Eventual, mancam pe la vecini si ieseam iar.
Eram fericiti, nu aveam nicio grija, ne distram si eram copii. Da, eram copii!
Mi se pare oribila iarna aici in Bucuresti. O uratenie de nedescris, copiii abia daca apuca sa se duca cu sania inr-un parc, evident supravegheati de parinti. Nu mai stiu sa se distreze, nu mai stiu ce inseamna copilarie, nu mai stiu cum e sa explorezi fara sa ai macar un parinte in spatele tau tot timpul. Deseori ma gandesc cum o sa creasca copii mei aici...
Comentarii