La Cabana "La Bolboci"
In weekend-ul ce a trecut am fost la munte, la Bolboci, la vestita cabana de langa barajul pe Ialomita.
Zapada nu era decat prin zonele cu umbra si mai mult inghetata. Lacul de la baraj insa era destul de inghetat in aval, iar noaptea cand era liniste deplina se auzea sunetul gheti care pocnea sacadat. Noaptea, cand nu era cer senin era chiar un sunet ca in filmele de groaza.
Dar a fost frumos!
Mi-a placut aceasta iesire. A fost mai deosebita decat altele. In primul rand, am fost cazati la vestita cabana La Bolboci. Spun vestita (nu pentru mine) ci pentru cei care o cunosc si merg acolo de peste 20 de ani. Chiar am vazut niste poze in care era prezentata cabana asa cum arata ea in 1923. Va dati seama cata istorie poate sa aiba o astfel de cabana.
Povestile prietenilor mei (care m-au dus acolo) sunt ca cele spuse la gura sobei de un bunic nepotilor sai. Le asculti cu drag, cu ochii mari deschisi si cu sufletul la gura. Sunt povesti reale, adevarate, traite de cei care merg acolo de atata amar de vreme, care cunosc fiecare petec de padure, fiecare poteca din munte.
Am urcat la cariera si de acolo se vad toti muntii din jur. Ei ne povesteau fiecare munte, ne aratau fiecare padure, fiecare are o denumire mai mult sau mai putin arhaica si fiecare colina are cel putin o poveste de spus.
Te simti mic, te simti nesemnificativ, dar in acelasi timp te simti mare, aproape de cer, simti ca poti cuprinde in palma un munte, o vale. Simti ca poti sa faci totul in acel moment, simti ca ai "vant in pupa", cum spun marinarii. Respirand aerul rece de munte, curat, plin de oxigenul muntilor te simti sanatos, te simti linistit.
Suierul muntilor din jur, trosnetul apei inghetate din vai si cele cateva animale neadormite inca de vremea de afara sunt de fapt singurele note ale unei muzici care iti alina auzul si sufletul. Acolo sus pare ca timpul sta in loc, pare ca totul e o vesnicie.
Frumosul insa este acoperit in mare parte de un "colorit" aparte ale unei specii din ce in ce mai dezvoltate (din pacate!), o specie a omului care crede ca poate cucerii pana si natura cu masinile lor mari si zgomotoase, cu rasetele lor prostesti, cu muzica data la maxim in boxele prea mari pentru capacitatea lor de a asculta, cu distratia nebuneasca care polueaza aerul curat al muntilor. Din pacate (repet), atunci cand linistea era cea mai potrivita, atunci au sosit aceste hoarde care au cotropit intreg platoul de la cariera si totul s-a prabusit ca un joc de lego.
Stiu ca ii cunoasteti si voi si i-ati intalnit oriunde ati calatorit. Eu, personal, le-as interzice accesul...
Revenind la cabana, este asa cum se scrie si pe site-ul http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/bucegi/cabana_bolboci-27/.
Am cunoscut-o pe dna Nina, cea care gateste fenomenal de peste 20 de ani, pe dl Doru care ne-a primit calduros, cu un vin fiert cu multa scortisoara.
Am petrecut frumos, am mancat bine, am mers pe jos, am cantat la chitara (prietenii nostri), am cantat cantece de munte si ne-am simtit bine. Merita o astfel de iesire. Nu este pensiune, nu este hotel, este...cabana. Cei care vor confort sporit nu le este recomandat, doar celor care vor sa simta bine cu ceea ce se ofera.
Termin acest post intr-o linie de melancolie, cu gandul ca ma voi intoarce, poate, vara pentru a face unul din vestitele trasee din zona.
Zapada nu era decat prin zonele cu umbra si mai mult inghetata. Lacul de la baraj insa era destul de inghetat in aval, iar noaptea cand era liniste deplina se auzea sunetul gheti care pocnea sacadat. Noaptea, cand nu era cer senin era chiar un sunet ca in filmele de groaza.
Dar a fost frumos!
Mi-a placut aceasta iesire. A fost mai deosebita decat altele. In primul rand, am fost cazati la vestita cabana La Bolboci. Spun vestita (nu pentru mine) ci pentru cei care o cunosc si merg acolo de peste 20 de ani. Chiar am vazut niste poze in care era prezentata cabana asa cum arata ea in 1923. Va dati seama cata istorie poate sa aiba o astfel de cabana.
Povestile prietenilor mei (care m-au dus acolo) sunt ca cele spuse la gura sobei de un bunic nepotilor sai. Le asculti cu drag, cu ochii mari deschisi si cu sufletul la gura. Sunt povesti reale, adevarate, traite de cei care merg acolo de atata amar de vreme, care cunosc fiecare petec de padure, fiecare poteca din munte.
Am urcat la cariera si de acolo se vad toti muntii din jur. Ei ne povesteau fiecare munte, ne aratau fiecare padure, fiecare are o denumire mai mult sau mai putin arhaica si fiecare colina are cel putin o poveste de spus.
Te simti mic, te simti nesemnificativ, dar in acelasi timp te simti mare, aproape de cer, simti ca poti cuprinde in palma un munte, o vale. Simti ca poti sa faci totul in acel moment, simti ca ai "vant in pupa", cum spun marinarii. Respirand aerul rece de munte, curat, plin de oxigenul muntilor te simti sanatos, te simti linistit.
Suierul muntilor din jur, trosnetul apei inghetate din vai si cele cateva animale neadormite inca de vremea de afara sunt de fapt singurele note ale unei muzici care iti alina auzul si sufletul. Acolo sus pare ca timpul sta in loc, pare ca totul e o vesnicie.
Frumosul insa este acoperit in mare parte de un "colorit" aparte ale unei specii din ce in ce mai dezvoltate (din pacate!), o specie a omului care crede ca poate cucerii pana si natura cu masinile lor mari si zgomotoase, cu rasetele lor prostesti, cu muzica data la maxim in boxele prea mari pentru capacitatea lor de a asculta, cu distratia nebuneasca care polueaza aerul curat al muntilor. Din pacate (repet), atunci cand linistea era cea mai potrivita, atunci au sosit aceste hoarde care au cotropit intreg platoul de la cariera si totul s-a prabusit ca un joc de lego.
Stiu ca ii cunoasteti si voi si i-ati intalnit oriunde ati calatorit. Eu, personal, le-as interzice accesul...
Revenind la cabana, este asa cum se scrie si pe site-ul http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/bucegi/cabana_bolboci-27/.
Am cunoscut-o pe dna Nina, cea care gateste fenomenal de peste 20 de ani, pe dl Doru care ne-a primit calduros, cu un vin fiert cu multa scortisoara.
Am petrecut frumos, am mancat bine, am mers pe jos, am cantat la chitara (prietenii nostri), am cantat cantece de munte si ne-am simtit bine. Merita o astfel de iesire. Nu este pensiune, nu este hotel, este...cabana. Cei care vor confort sporit nu le este recomandat, doar celor care vor sa simta bine cu ceea ce se ofera.
Termin acest post intr-o linie de melancolie, cu gandul ca ma voi intoarce, poate, vara pentru a face unul din vestitele trasee din zona.
Comentarii