Un somaj de 8 luni...
Am citit zilele trecute niste statistici legate de somajul in randul tinerilor...evident, ingrijorator.
Insa mi-am amintit de acea crunta perioada din viata mea, numita somaj. A inceput in luna aprilie a anului 2009 si a continuat toata vara pana in noiembrie.
Nu a fost o experienta foarte placuta. Stateam mai mult in casa, desi incercam sa gasesc motive sa ies, stateam aproape toata ziua cu capul in frigider - nu ca sa-l racesc, ci ca sa mananc. Asta era datorita stresului, dar si a lipsei de activitate. Incepusem sa fac exercitii fizice, dar tot stateam ore intregi in fata calculatorului si cautam modalitati de a trimite CV-uri, de a scrie diverse scrisori de intentie.
Nu e cea mai draguta activitate si nici nu o doresc nimanui.
Insa altceva mi-am amintit.
Asa cum e procedura, mergeam in fiecare luna la institutie sa-mi vizeze carnetul, pentru ca altfel nu-mi primeam banii de somaj (era aproximativ 450 lei). Acolo, dupa ce stateai cel putin o ora la coada, printre toti cei oameni (de toate conditiile) si auzeai tot felul de povesti, te infiorai si te gandeai ca totusi esti mai bine...si-ti mai veneau si ganduri pozitive.
Inainte sa vizeze si pe luna respectiva, era o procedura standard: se uita in lista de job-uri disponibile la momentul respectiv, vedea ca nu prea are ce sa-mi ofere, apoi lua alta lista: cea cu cursurile de calificare/recalificare profesionala. Dar cand se uita si in actele de la dosar si vedea ca am multe cursuri, 2 mastere si alte minuni, doamna respectiva avea o reactie tare draguta: era dezorientata.
Mereu se uita la mine, nehotarata, nu stia ce sa-mi spuna, mormaia asa ca pentru ea, apoi ca si cum s-ar revolta imi spunea: doamna, nu pot sa va ofer nimic, sunteti mult prea calificata pentru ceea ce am.
Nu era suparata pe mine, nu, imi spunea ca e pe sistem. Eu ii spuneam sa nu-si faca griji ca eu caut 10 ore/zi un loc de munca si tot nu gasesc, si ca, sigur nu are nicio vina.
Asta a durat vreo 3-4 luni, pentru ca datile urmatoare era doar sa-mi zambeasca, sa-mi stampileze si sa-mi ureze Succes!
Insa mi-am amintit de acea crunta perioada din viata mea, numita somaj. A inceput in luna aprilie a anului 2009 si a continuat toata vara pana in noiembrie.
Nu a fost o experienta foarte placuta. Stateam mai mult in casa, desi incercam sa gasesc motive sa ies, stateam aproape toata ziua cu capul in frigider - nu ca sa-l racesc, ci ca sa mananc. Asta era datorita stresului, dar si a lipsei de activitate. Incepusem sa fac exercitii fizice, dar tot stateam ore intregi in fata calculatorului si cautam modalitati de a trimite CV-uri, de a scrie diverse scrisori de intentie.
Nu e cea mai draguta activitate si nici nu o doresc nimanui.
Insa altceva mi-am amintit.
Asa cum e procedura, mergeam in fiecare luna la institutie sa-mi vizeze carnetul, pentru ca altfel nu-mi primeam banii de somaj (era aproximativ 450 lei). Acolo, dupa ce stateai cel putin o ora la coada, printre toti cei oameni (de toate conditiile) si auzeai tot felul de povesti, te infiorai si te gandeai ca totusi esti mai bine...si-ti mai veneau si ganduri pozitive.
Inainte sa vizeze si pe luna respectiva, era o procedura standard: se uita in lista de job-uri disponibile la momentul respectiv, vedea ca nu prea are ce sa-mi ofere, apoi lua alta lista: cea cu cursurile de calificare/recalificare profesionala. Dar cand se uita si in actele de la dosar si vedea ca am multe cursuri, 2 mastere si alte minuni, doamna respectiva avea o reactie tare draguta: era dezorientata.
Mereu se uita la mine, nehotarata, nu stia ce sa-mi spuna, mormaia asa ca pentru ea, apoi ca si cum s-ar revolta imi spunea: doamna, nu pot sa va ofer nimic, sunteti mult prea calificata pentru ceea ce am.
Nu era suparata pe mine, nu, imi spunea ca e pe sistem. Eu ii spuneam sa nu-si faca griji ca eu caut 10 ore/zi un loc de munca si tot nu gasesc, si ca, sigur nu are nicio vina.
Asta a durat vreo 3-4 luni, pentru ca datile urmatoare era doar sa-mi zambeasca, sa-mi stampileze si sa-mi ureze Succes!
Comentarii