Un gest frumos, care m-a uimit
Suntem casatoriti de doi ani (da, peste fix 8 zile se fac doi ani!), insa suntem impreuna de mai bine de 7 ani. Totul e frumos, chiar nu am simtit niciodata vreo constrangere, suntem oameni normali. Avem partea noastra de libertate atat in cuplu, cat si fiecare separat, ceea ce duce la un oarecare echilibru.
Nu descriu prea mult acest aspect, desi, din punctul meu de vedere este mai mult de cat in regula.
O alta faza insa m-a mirat.
Sotul meu nu da pe dinafara de romantic, asta nu e neaparat un defect, e mai cu picioarele pe pamant (este talerul care indreapta balanta). Zilele trecute era frumos afara si as fi vrut sa ma plimb prin parc....cu el. Pur si simplu.
Asadar, inainte sa plec de la serviciu il sun si-l intreb ce face dupa munca, ca de obicei se duce acasa.
Si-l intreb daca nu vrea sa ma astepte la metrou, daca chiar trebuie sa mearga acasa...eu aia cu abureala, il plimb cu vorba. Omul meu - neobisnuit cu ameteala, evident ca nu intelege.
Doar ma stie o tipa directa si daca vreau ceva, spun verde in fata. Ei, de data asta ma mai si alintam, ameteam cuvintele. Si da, nu se prinde ca eu vreau o plimbare in parc cu EL.
Eh, intr-un final ii zic direct - asa cum era obisnuit si intelege si el ce abuream eu de zor.
Bine, intr-un final vremea n-a mai tinut cu noi si ne-am tirat acasa (ne-am plimbat ieri).
Insa, vineri cand ajung acasa gasesc in vaza un frumos, rosu si imens trandafir rosu. Scumpul meu sot se simtea prost ca nu s-a prins la ameteala mea de cuvinte. M-a uimit! Gestul a fost superb!
De asta noi doi nu ne plictisim, pentru ca fiecare inca vrea sa-l cucereasca pe celalalt, chiar si dupa atata timp.
Nu descriu prea mult acest aspect, desi, din punctul meu de vedere este mai mult de cat in regula.
O alta faza insa m-a mirat.
Sotul meu nu da pe dinafara de romantic, asta nu e neaparat un defect, e mai cu picioarele pe pamant (este talerul care indreapta balanta). Zilele trecute era frumos afara si as fi vrut sa ma plimb prin parc....cu el. Pur si simplu.
Asadar, inainte sa plec de la serviciu il sun si-l intreb ce face dupa munca, ca de obicei se duce acasa.
Si-l intreb daca nu vrea sa ma astepte la metrou, daca chiar trebuie sa mearga acasa...eu aia cu abureala, il plimb cu vorba. Omul meu - neobisnuit cu ameteala, evident ca nu intelege.
Doar ma stie o tipa directa si daca vreau ceva, spun verde in fata. Ei, de data asta ma mai si alintam, ameteam cuvintele. Si da, nu se prinde ca eu vreau o plimbare in parc cu EL.
Eh, intr-un final ii zic direct - asa cum era obisnuit si intelege si el ce abuream eu de zor.
Bine, intr-un final vremea n-a mai tinut cu noi si ne-am tirat acasa (ne-am plimbat ieri).
Insa, vineri cand ajung acasa gasesc in vaza un frumos, rosu si imens trandafir rosu. Scumpul meu sot se simtea prost ca nu s-a prins la ameteala mea de cuvinte. M-a uimit! Gestul a fost superb!
De asta noi doi nu ne plictisim, pentru ca fiecare inca vrea sa-l cucereasca pe celalalt, chiar si dupa atata timp.
Comentarii