Oameni

Nu am nimic de spus...si totusi, as vrea sa strig lumii intregi tot ce am pe suflet, tot ce ma doare. Si toata durerea mea este provocata de oameni, de acei oameni pe care ii respectam si ii consideram exemple. S-au dovedit inumani cu cei din jurul lor, au imprastiat durere, suferinta si lacrimi, au creat in jurul lor haos si au inoculat umilinta. Au dus totul la extrem si au creat monstri. Acum se bucura de roadele muncii lor asidue, iar ceilalti se imprastie care-incotro, prin colturi intunecoase si umide, sa-si planga starea. O stare din care spera sa iasa, dar, doar atunci cand nu vor mai avea niciun contact cu acei oameni. Si se lupta sa iasa din cercul ce ii strange cu fiecare zi ce trece, cu fiecare ora ce se scurge. Si e cumplit.

Nu e un spectacol sau un pasaj dintr-un roman de vara, este o bucatica dintr-o realitate cruda. Si totul in jurul meu e in cadere libera, iar eu vreau sa strig acelui care ma aude. Nu vreau ajutor, nu am nevoie de el, vreau doar sa se faca dreptate, vreau doar ca ceea ce-mi apartine sa fie al meu, obtinut cu multa truda si mult suflet. Am depus la picioarele acestor oameni toata bunavointa mea, tot interesul si chiar timpul, iar ei le-au calcat in picioare, si-au batut joc. Principiile in care am crezut si pe care le-am urmat fara tagada, acum sunt bataia lor de joc, rasul lor la o cafea de dimineata sau buna dispozitie cand se plictisesc. Si te intrebi de nu stiu cate ori: de ce?, cu ce-am gresit?, cum trebuia sa fac sa fie bine? Dar nimeni nu-ti raspunde sau nu vrea.

Si te gasesti din nou in aceeasi situatie si iar te invarti in cerc. Si pana la urma cum ramane cu munca depusa? Ce se alege de principiile in care crezi, dar nimeni nu ti le respecta? Cum procedezi mai departe?
Te ridici si iti continui drumul tau, cu marea speranta ca altii vor fi mai buni. Dar oare se va intampla asa? Ce se intampla daca si ceilalti sunt la fel?
Sunt intrebari pe care ni le punem rand pe rand, la care mereu cautam raspunsuri, dar raspunsurile sunt in noi insine.